homeopatie

 

Istoricul homeopatiei

Homeopatia (homoios = asemănător, pathos = boală) a împlinit de curînd 200 de ani de existenţă. Ea este o metodă terapeutică iniţiată de medicul german Cristian Friderich Samuel Hahnemann (1755‑1843) la sfîrşitul secolului al XVIII‑lea. Medic şi chimist, cunoscător a 7 limbi străine, traducător a peste 20 de texte ştiinţi-fice şi medicale, autor al unui renumit lexicon farmaceutic, Hahnemann pune la îndoială afirmaţiile doctorului W. Cullen, somitate marcantă a epocii. Acesta explica eficienţa Cinchonei în tratamentul malariei prin calităţile astringent‑amare ale substanţei. Hahnemann îşi argumentează poziţia de îndoială făcînd apel la comparaţia cu o multitudine de substanţe, mai astringente şi mai amare decît Cinchona, care nu vindecă malaria. El atribuie eficacitatea terapeutică a medicamentului unui alt factor, pe care îşi propune să‑l descopere. 
Hahnemann ia hotărârea de a experimenta această substanţă pe propria persoană. Astfel s‑a născut, în 1790, primul "proving" prin autoadministrarea repetată a acestei substanţe, pînă cînd organismul a răspuns la doza toxică, prin instalarea tabloului clinic corespunzător malariei. Extinderea experimentului pe voluntari sănătoşi a demonstrat că această plantă este curativă, deoarece poate cauza simptome similare afecţiunii pe care o tratează. Astfel a fost fundamentat ştiinţific principiul similitudinii, principiu cunoscut de altfel încă din antichitate. De‑a lungul a 49 de ani Hahnemann va demonstra şi înregistra acţiunea asupra organismului uman a 99 de substanţe. Rezultatele sînt descrise în "Fragmenta de viribus medicamentorum positivis" şi "Materia Medica Pura".

Al doilea pas în evoluţia homeopatiei îl va constitui operaţiunea de diluare şi de dinamizare a substanţelor, precum şi aplicarea principiului individualizării.

În anul 1796 Hahnemann dă publicităţii rezultatele experimentelor sale. Acestea nu s‑au bucurat, însă, de acelaşi succes pe care l‑a avut sistemul de imunizare propus de Jenner în 1798.

Aplicînd principiile homeopatiei, Hahnemann se va confrunta cu numeroase recidive a afecţiunilor acute, chiar în condiţiile unui tratament corect. Explicaţia o constituie existenţa unei "spine iritative" de cele mai multe ori, de natură ereditară. Hahnemann denumeşte miasmă această influenţă care creează o predispoziţie la boală, dezbătînd pe larg acest subiect în cartea sa "Bolile cronice" publicată în 1811. Astfel tratamentul nu va fi numai individualizat, ci se va urmări tratarea complexă a bolnavului. Tratamentul nu se va adresa doar afecţiunii prezente, ci se va urmării şi înlăturarea predispoziţiei la boală, prin eliminarea tuturor acestor spine iritative.

Experimentele fondatorului homeopatiei şi ale colaboratorilor săi au fost cristalizate într‑un adevărat sistem terapeutic. Acesta este expus pe parcursul celor 291 de aforisme ale "Organonului"sau "Arta şi ştiinţa de a vindeca". Organonul vede lumina tiparului în 1810, fiind reeditat în 1819, 1824, 1829, 1833, 1842.

Noutatea teoriilor lui Hahnemann a determinat ca somităţile medicale ale vremii să manifeste o opoziţie extrem de virulentă la adresa homeopatiei, menită să înăbuşe această terapie.

Prejudecata sau simpla opinie au jucat nu o dată rolul de argument suprem în încercările de discreditare a homeopatiei. Impresia că dozele infinitezimale nu pot acţiona sau părerea că principiul similitudinii ar fi neştiinţific au înlocuit de cele mai multe ori observaţia clinică sau experimentul de laborator. În ciuda rezultatelor uneori spectaculoase obţinute de practicieni, homeopatia a fost împinsă la periferia medicinei, fiind uneori chiar interzisă.

  Printre critici se numără şi profesorul Robbi, medicul personal al lui Napoleon I. El l‑a însărcinat pe asistentul său, Constantin Hering să scrie o carte împotriva homeopatiei. Hering, studiind în amănunţime metoda pentru a o ataca cu argumente pertinente, sfîrşeşte prin a‑i dedica întreaga sa activitate. După ce emigrează în America el devine în 1835 fondatorul primului institut de învăţămînt homeopatic. Hering este şi autorul unei Materii medicale ce cuprinde prima descriere a remediului Lachesis. Cea mai importantă contribuţie a sa o constituie însă enunţarea legii direcţiei de vindecare.

 Homeopatia a devenit spectaculos de populară în Europa şi Statele Unite, la începutul secolulului XIX. Ea număra printre susţinători, personalităţi marcante ale vremii: familii regale, erudiţi, lideri religioşi, oameni de afaceri.

Ca răspuns la dezvoltarea rapidă a homeopatiei, prin organizarea institutelor de homeopatie şi creşterea numărului de homeopaţi s‑a instituit o acţiune de reprimare a acesteia. Farmaciştii au dezavuat şi ei practica homeopată, deoarece ea necesita un singur medicament pentru un pacient şi acesta în doze limitate. Farmaciştilor li s‑au alăturat şi medicii practicieni ai unei terapii inconsistente dar plini de prejudecăţi. Deşi sîngerarea era panaceeul acelor vremi, medicii timpului considerau homeopatia ca fiind neştiinţifică.

În America, homeopaţilor şi acelora care îndrăzneau să se consulte cu un homeopat, li se retrăgea dreptul de practicare a medicinei. În 1830 practica homeopatiei devine ilegală şi în Austria. În România homeopatia a fost declarată în afara legii din 1860, la numai 22 de ani după introducerea acesteia de către medicul vienez F. von Kraft.

O nouă ascensiune a fost înregistrată de homeopatie cu ocazia diverselor epidemii infecţioase. Statisticile indică o rată a mortalităţii în spitalele homeopatice între 1/8 şi 1/2 din rata înregistrată în spitalele clasice. În epidemia de holeră din 1849 s‑au înregistrat decese doar în 3% din cazurile tratate homeopatic, în timp ce decesul a survenit la 48 ‑ 60% dintre pacienţii ce au fost supuşi tratamentului obişnuit. Rezultatele înregistrate în timpul febrei galbene din 1878 au fost atît de impresionante încît homeopatia a revenit în actualitate. Acest succes a fost suficient pentru declanşarea unei noi campanii de înlăturare a homeopatiei din arena medicală. Mulţi homeopaţi au renunţat la această practică, în timp ce alţii, fără a mai individualiza pacienţii pe baza principiului similitudinii au devenit adepţii polipragmaziei. Închiderea colegiilor homeopate şi scăderea accentuată a numărului practicienilor a determinat declinul homeopatiei.

Cu toată opoziţia întîmpinată, homeopatia s‑a încununat de succes ori de cîte ori a avut prilejul să se manifeste. Deşi lumea medicală s‑a împotrivit acestei practici, publicul a încurajat şi a susţinut această terapie.

După primul război mondial homeopatia s‑a răspîndit continuu, astăzi fiind practicată pe scară largă în toată lumea.

În Marea Britanie, homeopatia se bucură de protecţie din partea familiei regale care beneficiază de serviciile ei încă din 1830. În această ţară 42 % dintre medici îşi îndrumă pacienţii spre homeopatie.

În Franţa 55 % din populaţie a apelat cel puţin o dată la îngrijiri medicale homeopatice. Cursuri de homeopatie se predau la 6 Universităţi, în toate facultăţile de farmacie şi în 4 facultăţi de medicină veterinară.

În 1981 guvernul danez a publicat un raport privitor la terapiile alternative din care reiese că 20 % din populaţie recurge la metodele alternative. Se menţionează că homeopatia este cea mai agreată. 

Homeopatia este răspîndită şi în Asia, în special în India unde s‑a bucurat de apreciere datorită eficienţei sporite în tratamentul maladiilor infecţioase.

Homeopatia se bucură de popularitate şi în America latină. În Argentina, de exemplu, sînt 2000 de practicieni homeopaţi, iar 30 de milioane de persoane au utilizat remedii homeopatice.
Banner

-----------

Repertorizare online
Repertorizare computerizată online. Repertoarul Boericke în limba română (traducere dr. Marius Negomireanu). Conţine 8300 de simptome şi permite navigarea facilă cu selectarea simtomelor şi calcularea remediului optim în trei moduri diferite.