homeopatie

 

Cui îi datorăm prima potenţare?

Hahnemann, părintele homeopatiei a folosit acest procedeu de potenţare, în raportul mai sus menţionat, dar medicina ayurvedică, mult mai veche cunoştea un mod de preparare asemenător al metalelor şi mineralelor în scopul separării de impurităţi şi pentru creşterea capacităţii lor curative. Aceasta folosea substanţe adesea toxice care printr-o astfel de procesare deveneau terapeutice. Aici se precizează şi faptul că o plantă este cu atît mai capabilă de a vindeca cu cît este mai toxică. Totul devine o chestiune de doză. Se mai specifică şi faptul că mineralele sînt foarte eficiente şi cînd sînt administrate în doze mici şi au un efect aproape instantaneu, pe cînd plantele necesită un timp mai îndelungat de acţiune, şi o doză mai mare pentru instalarea efectului curativ.

În alchimie, mercurul parcurgea 18 stadii de prelucrare pentru a fi transformat în aur. Astfel metalul era mojarat, supus acţiunii căldurii şi dizolvat în extractele anumitor plante. Căldura şi lovirea moleculelor stimula micşorarea coeziunii dintre particulele substanţei, conducînd la separarea acestora. După descompunerea lor avea loc o recompunere dar în combinaţii diferite. Aplicarea unei forţe mecanice prin presiune, lovire, triturare poate elibera informaţia conţinută de particule. 

Prepararea remediilor homeopate comportă o asemănare izbitoare cu tehnicile alchimice, lucru de care se pare că nici Hahnemann nu era chiar străin. El se familiarizase cu acestea în decursul perioadei de traducător al unor texte vechi. Dar Hahnemann nu era numai un medic erudit ci şi chimist. şi aceştia foloseau tehnica sucusiunilor pentru a creşte reactivitatea unor substanţe. Astfel pentru obţinerea alcoolului prin absorbţia a 30 de litri de hidrogen bicarbonat în 10 grame de acid sulfuric erau necesare adiţia de mercur şi aplicarea unui număr de 53.000 de sucusiuni (experienţa chimistului francez M. Berthelot, redată de Gallavardin). Se consideră că prin despărtirea particulelor de materie se eliberează energia latentă şi astfel se activează proprietăţile aflate în stare potenţială, în substanţe. Capacităţile latente devin manifeste prin procesul de potenţare. Mătrăguna (Atropa belladona) creşte într-o atmosferă întunecoasă şi nu întîmplător va determina la cei trataţi cu mătrăgună potenţată fotofobie (aversiune pentru lumină). De asemenea Veratrum album, care are drept habitat zonele muntose înzăpezite sau păşunile umede ale zonelor de deal şi care absoarbe o mare cantitate de apă rezultată din topirea zăpezilor, administrată sănătoşilor le va induce acestora frilozitate, preferinţă pentru apă rece ca gheaţa şi va vindeca diareea apoasă precum şi dezechilibrul hidric al organismului. Administrarea repetată de Mercurius potenţat va fi fi răspunzătoare de un caracter instabil, cu personalităţi multiple, hipersensibil, întocmai ca şi Mercurul care se desparte în globule de diferite mărimi atunci cînd încercăm, fără succes, să îndepărtăm conţinutul unui termometrului spart.

Aceste "coincidenţe" între calităţile substanţei inerte şi simptomele determinate prin administrarea substanţei potenţate la oameni sănătoşi ar putea continua la nesfîrşit. 

Multe din efectele remediilor sînt deja cunoscute de către fitoterapie, plantele fiind folosite în tratamentul diferitelor afecţiuni de mii de ani. Dacă un ceai, un extract, un decoct deţine anumite proprietăţi terapeutice incontestabile, remediul homeopat corespunzător amplifică aceste proprietăţi dar adaugă şi unele noi, cu atît mai subtile cu cît potenţa este mai înaltă.

Dacă facem un calcul, ajungem la concluzia (conform legii lui Avogadro) că remediile homeopate, utilizate în potenţe mai înalte de CH 13, nu mai conţin de fapt nici o moleculă din substanţa de origine. Este ca şi cum am turna o picătură de substanţă în mare. În aceste condiţii orice efect pare iluzoriu. Dar totuşi lucrurile nu stau aşa. Fiziologia a dovedit că stricnina impresionează papilele gustative în diluţia de 1:1 milion; iar enzimele, unii hormoni, metalele acţionează şi ele în doze infinitezimale.

Chestiunea dozei a stîrnit cea mai virulentă ripostă la adresa homeopatiei, deşi multe lucruri care se bucură de recunoştere nu pot fi evidenţiate direct, ci doar prin intermediul efectelor lor (electricitatea, forţa de atracţie gravitaţională).

Pe măsură ce s-au efectuat mai multe teste efectele potenţelor înalte au fost obiectivate. Astfel s-a pus în evidenţă efectul exercitat asupra macrofagelor- celule cu rol în apărarea antiinfecţioasă - de către Silicea C10000, precum şi cel de inhibare a degranulării mastocitelor (reacţie care intervine în alergie) exercitat de Apis mellifica. şi remediile homeopate, pot acţiona asupra mecanismelor biologice, probabil prin efect neuroendocrin, datorită faptului că ele găsesc organismul într-o stare de receptivitate maximă. Efectul se va produce deci în momentul cînd organismul sensibilizat va intra în rezonanţă sub influenţa substanţei aflată în formă imponderabilă. Condiţia ca această rezonanţă să aibe loc este, după cum am menţionat, similitudinea dintre efectul substanţei şi simptomele de care suferă bolnavul. Cu alte cuvinte, simptomele unui bolnav pot fi vindecate de o substanţă care produce unui om sănătos aceleaşi simptome. Mai simplu: ceea ce îmbolnăveşte poate să şi vindece. Acesta este de fapt enunţul legii a similitudinii. 

Să mai luăm un exemplu: Administrăm unui lot de subiecţii sănătoşi, Arsenicum album în potenţele 4CH şi 30CH, în mod repetat, apoi urmărim efectele. Cei cărora li s-a administrat potenţa 4CH relatează următoarele: sete intensă pentru cantităţi mici de apă, diaree cu vărsături concomitente, senzaţie de arsură în diferite părţi ale corpului. Cei care au continuat experimentul cu CH30, după dispariţia primelor efecte relatează: agitaţie, frică de moarte, frică de singurătate, senzaţie de insecuritate, frică de hoţi, pe care îi caută noaptea sub pat. Să presupunem apoi că avem de tratat un pacient care suferă de o intoxicaţia alimentară, cu diaree şi vărsături, senzaţie de arsură abdominală şi agitaţie extremă. În acestă situaţie Arsenicum va produce o vindecare promptă. Dacă avem de tratat un pacient cu orice altă afecţiune, dar care prezintă şi o parte din simptomele de mai sus îi vom administra Arsenicum cu mare succes.

Administrarea remediului potenţat persoanelor sănătoase poartă denumirea de "proving" care în limba engleză înseamnă a demonstra, a arăta. Primul experiment de acest fel a fost efectuat de către Hahnemann care şi-a autoadministrat China, o substanţă provenită din scoarţa arborelui de Cinchona, folosită pe atunci în tratamentul malariei. Remediul denumit "pudra contesei" era în mare vogă în acele timpuri şi el este folosit încă şi în zilele noastre în tratamentul unor aritmii cardiace sub formă de chinidină. Experimentul făcut de Hahnemann fost apoi extins pe un grup din ce în ce mai mare de voluntari şi s-a observat că după o administare repetată toţi dezvoltau aceleaşi simptome: frison urmat de sete şi apoi de febră după care din nou sete, transpiraţii debilitante ce surveneau în cursul nopţii şi care se agravau la cea mai mică mişcare, subiectul devenea ulterior sensibil la zgomot, la atingere iar starea lui se agrava tot a doua zi. Hahnemann a administrat substanţa acelor pacienţi care prezentau simptomele mai sus enumerate indiferent de boala pe care o aveau. Ca urmare, în mod surprinzător, aceşti pacienţi s-au vindecat, adică le-au dispărut simptomele prezentate iar starea generală s-a ameliorat considerabil. Acest aparent paradox dă de fapt numele terapiei "homeopathos", în limba greacă însemnă "acelaşi drum" referindu-se la faptul că vindecarea unor simptome este activată tocmai de substanţa care ar produce aceleaşi simptome de boală (dacă am administra-o la sănătoşi). 

Într-o etapă ulterioară Hahnemann a diluat şi potenţat remediul China după procedeul descris anterior şi a constatat că pe măsură ce avansa cu diluarea substanţei subiecţii sănătoşi pe care se făcea testarea dezvoltau simptome din ce în ce mai subtile (încăpăţînare, frustare, senzaţia că lumea le este ostilă, dispreţ pentru tot, delir de persecuţie, frică de cîini noaptea, tristeţe, etc.) iar bolnavii care aveau aceste simptome psihice se vindecau de ele la administrarea remediului. Totodată Hahnemann a observat că toţi bolnavii indiferent dacă simptomele prezentate de ei erau fizice sau psihice se vindecau mai repede cu substanţa diluată şi dinamizată decît cu cea în stare crudă. Am ajuns la al doilea paradox al homeopatiei: cu cît există mai puţină substanţă, cu atît remediul e mai puternic. Aceasta se referă la capacităţile terapeutice superioare ale potenţelor înalte.

Am înţeles din exemplul precedent şi faptul că tratamentul se aplică pacientului, nu bolii. Astfel dacă un bolnav se prezintă la medicul homeopat cu dureri de cap, diaree, insomnie, el nu va fi nevoit să ia un un analgezic, un somnifer şi un antidiareic ci toate acestea vor remite cu un singur medicament. Remediul va fi deci aplicabil pentru pacientul care suferă de cefalee, nevroză, etc, şi nu cîte un medicament pentru fiecare boală în parte. În homeopatie se aplică deci un tratament individualizat.

După această primă experienţă făcută de Hahnemann, testările au cuprins un număr din ce în ce mai mare de substanţe, de potenţe şi de voluntari. Ele au fost apoi cumulate într-un fel de registru care poartă numele de "Materia medica" (în limba română Materia medicală) îmbogăţită continuu de discipolii lui Hahnemann. Materiile medicale actuale cuprind pe lîngă descrierea remediilor tradiţionale şi a unora precum: lună, electricitate, galvanism, oxigen, ciocolată, A.D.N., etc. Trebuie specificat faptul că simptomelor furnizate de aceste testări li se adaugă cele rezultate în urma intoxicaţiilor voluntare sau  accidentale. 

Să vedem cum se efectuează un astfel de test. Testarea remediiilor comportă anumite criterii riguroase ce încep de la selecţionarea subiecţiilor. Aceştia provin din rîndurile persoanelor cît mai sănătoase, bărbaţii şi femei, de diferite vîrste şi care sînt suficient de inteligenţi pentru a reda corect ceea ce simt. La începutul experimentului ei notează într-un caiet toate simptomele pe care le au apoi primesc granulele de la un coordonator. Acesta însă nu cunoaşte care dintre granule conţin remediu şi care nu. Astfel prin testul "dublu orb," nici subiectul şi nici coordonatorul nu ştiu cine primeşte remediu şi cine "placebo" adică substanţă inertă. Aceste precauţii au drept scop eliminarea efectelor autosugestiei în testare. În decursul experimentului toţi subiecţii testaţi se supun unui regim de viaţă constant, fără fluctuaţii şi stimulări care ar putea fi responsabile de anumite simptome. După ce sînt testate potenţele joase se trece la urmărirea efectelor produse de cele înalte şi fiecare simptom este notat. Persoanele testate au indicaţii clare să evite comunicarea senzaţiilor resimţite. Datele finale vor fi colectate, triate şi comparate de organizatorul experimentului.

 

 

Banner

-----------

Repertorizare online
Repertorizare computerizată online. Repertoarul Boericke în limba română (traducere dr. Marius Negomireanu). Conţine 8300 de simptome şi permite navigarea facilă cu selectarea simtomelor şi calcularea remediului optim în trei moduri diferite.